Tulburările neurocognitive: ce sunt și de ce contează depistarea timpurie

Una dintre cele mai răspândite idei greșite despre îmbătrânire este aceea că „e normal să uiți la o anumită vârstă”. Adevărul nuanțat este altul: o ușoară încetinire a gândirii și mici lapsusuri ocazionale sunt firești, dar pierderile de memorie care interferează cu viața de zi cu zi nu sunt niciodată „doar bătrânețe”. Pot fi primul semn al unei tulburări neurocognitive.

Ce sunt tulburările neurocognitive

Tulburările neurocognitive (TNC) reprezintă un grup larg de afecțiuni în care funcțiile creierului — memoria, atenția, limbajul, raționamentul, capacitatea de a rezolva probleme, orientarea în timp și spațiu — sunt afectate progresiv. Boala Alzheimer este cea mai cunoscută cauză, dar nu și singura: există demența vasculară, demența cu corpi Lewy, demența fronto-temporală și forme mixte.

Clasificarea actuală distinge două grade de severitate: tulburarea neurocognitivă ușoară (în care persoana mai poate funcționa independent, cu unele dificultăți) și tulburarea neurocognitivă majoră (cunoscută clasic drept demență), în care autonomia este pierdută.

Semnele timpurii

Câteva manifestări care merită o evaluare:

• uitarea repetată a unor evenimente recente (conversații, întâlniri);
• dificultăți în a urmări o discuție sau un film;
• pierderea cuvintelor, repetarea acelorași întrebări;
• dezorientare în locuri familiare, rătăcirea drumului spre casă;
• dificultăți în gestionarea banilor, a medicației, a aparatelor casnice;
• modificări de comportament: apatie, iritabilitate, suspiciozitate, depresie;
• tulburări de somn și inversarea ritmului zi-noapte.

Niciunul dintre aceste semne, izolat, nu pune diagnosticul. Combinația lor, persistența și progresia în timp sunt cele care ridică suspiciunea.

De ce contează depistarea timpurie

Cu cât evaluarea este făcută mai devreme, cu atât intervențiile sunt mai eficiente. Depistarea timpurie permite:

• excluderea unor cauze tratabile complet (deficit de vitamina B12, hipotiroidie, depresie, efecte ale medicației, hidrocefalie);
• inițierea unui tratament care încetinește evoluția (în special în Alzheimer);
• gestionarea simptomelor asociate — depresie, anxietate, tulburări de somn, agitație;
• planificarea juridică, financiară și familială cât timp pacientul are capacitate decizională;
• pregătirea aparținătorilor și prevenirea epuizării lor.

Abordarea integrativă

Tratamentul modern al tulburărilor neurocognitive este, prin definiție, integrativ. Componenta medicamentoasă (inhibitori de colinesterază, memantină, tratamentul comorbidităților psihiatrice) se completează cu stimulare cognitivă structurată, terapie ocupațională, suport psihologic pentru pacient și familie, ajustarea mediului de viață (siguranță, repere clare, rutină) și, atunci când este cazul, intervenții pentru tulburările de somn și de comportament.

Acesta este și domeniul meu principal de interes profesional, pe care l-am dezvoltat în practica clinică și pe care l-am susținut la Conferința Europeană de Psihiatrie și Sănătate Mintală — Galatia 2025: „Abordări terapeutice integrative în recuperarea pacienților cu tulburări neurocognitive”.

Sprijinul familiei

Familia este cel mai important partener terapeutic. Câteva principii care fac diferența: păstrarea unei rutine zilnice, comunicare simplă și calmă, evitarea confruntărilor pe teme de memorie, asigurarea siguranței locuinței, pauze regulate pentru îngrijitorul principal. Epuizarea aparținătorilor este, în sine, o problemă medicală — și are nevoie, la rândul ei, de sprijin.

Dacă observați la o persoană apropiată dificultăți noi de memorie sau schimbări de comportament persistente, o evaluare psihiatrică este un act de grijă, nu de etichetare.